Ovocite proprii sau donate: unde este limita după care nu mai merită să pierzi timp?
„Mai încercăm o dată cu ovocitele mele.” Pentru multe femei, această frază se repetă după al doilea, al treilea sau chiar al cincilea protocol FIV nereușit. Dorința de a avea un copil înrudit genetic este firească. Dar în medicina reproductivă există un moment în care o nouă încercare poate să nu mai însemne lupta pentru o șansă, ci pierderea unui timp prețios.
Cum putem înțelege că ne apropiem de această limită? Nu există o singură analiză care să spună: „este timpul să treceți la ovocite donate”. Un AMH de 0,5 sau 0,2 ng/ml, luat separat, nu înseamnă că nu mai există nicio șansă. La fel, vârsta de 40 sau 42 de ani nu presupune automat renunțarea la propriile ovocite.
Medicul evaluează situația în ansamblu: vârsta femeii, rezerva ovariană, numărul foliculilor antrali, răspunsul ovarelor la stimulările anterioare, numărul de ovocite mature obținute, fertilizarea și, cel mai important, dacă din acestea se reușește obținerea unor embrioni potriviți pentru transfer. Istoricul încercărilor anterioare spune adesea mult mai mult decât o singură valoare din rezultatele analizelor.
Obținerea unui ovocit nu înseamnă automat obținerea unui embrion
Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri care trebuie înțelese după vârsta de 40 de ani. Se poate obține unul sau mai multe ovocite și, formal, stimularea poate fi considerată reușită. Dar scopul final al FIV nu este ovocitul și nici măcar simplul fapt că a avut loc fertilizarea. Scopul este obținerea unui embrion cu potențial de a duce la nașterea unui copil.
Odată cu vârsta, nu scade doar numărul ovocitelor disponibile. Crește și proporția ovocitelor cu anomalii cromozomiale. De aceea, drumul de la puncție până la obținerea unui embrion potrivit poate deveni din ce în ce mai lung: stimulare → un ovocit → fertilizare → embrion care se oprește din dezvoltare → o nouă stimulare. Și astfel, lună după lună.
Când merită discutată serios utilizarea ovocitelor donate?
Nu după primul eșec. Există însă situații în care continuarea unui număr mare de stimulări cu propriile ovocite trebuie reevaluată cu atenție. De exemplu, atunci când mai multe protocoale consecutive duc la obținerea unui număr foarte mic de ovocite, când ovocitele nu se fertilizează, embrionii se opresc în mod repetat din dezvoltare sau nu se reușește obținerea unui embrion potrivit pentru transfer.
Această alegere devine deosebit de importantă la o vârstă reproductivă mai avansată, când timpul în sine influențează șansele ulterioare. Întrebarea nu mai este atunci: „Mai am ovocite proprii?”, ci: „Care este probabilitatea reală ca din aceste ovocite să obțin un embrion capabil să ducă la nașterea unui copil?” Sunt două lucruri complet diferite.
Ovocitul donat înseamnă schimbarea strategiei, nu renunțarea la sarcină
Pentru multe femei, cel mai dificil aspect din punct de vedere psihologic este cel genetic. De aceea, decizia de a utiliza ovocite donate nu trebuie luată în grabă sau doar în urma unui singur protocol nereușit.
În același timp, este important de înțeles că utilizarea unui ovocit donat nu înseamnă că femeia nu poate purta și naște ea însăși copilul. Dacă starea sa de sănătate permite o sarcină, embrionul este creat cu un ovocit donat și spermatozoizii partenerului, apoi este transferat în uterul pacientei. Ea poartă sarcina, naște copilul și devine mama lui.
Cea mai mare greșeală este căutarea unei cifre universale
„Până la ce valoare a AMH-ului mai putem încerca?”, „Până la ce vârstă are sens să folosesc propriile ovocite?”, „Câte FIV-uri nereușite trebuie să fac înainte de a trece la un program cu ovocite donate?” Nu există o cifră universală. Pentru o pacientă, încă o încercare cu propriile ovocite poate fi justificată. Pentru alta, cu un AMH similar, dar cu o vârstă și un istoric al protocoalelor diferite, prognosticul poate fi semnificativ diferit.
De aceea, la BioTexCom nu este evaluat un singur indicator, ci întregul istoric reproductiv al pacientei. Dacă ați urmat deja proceduri FIV, este important să prezentați medicului rezultatele stimulărilor anterioare, protocoalele embriologice și investigațiile efectuate. Aceste informații ajută la stabilirea dacă are sens să continuați încercările cu propriile ovocite sau dacă este momentul să discutați despre un program cu ovocite donate.
Limita dintre ovocitele proprii și cele donate nu este determinată de o anumită vârstă și nici de o singură valoare a AMH-ului. Ea apare atunci când șansa reală de a obține un embrion potrivit devine atât de redusă, încât următoarele încercări pot consuma timp fără să schimbe semnificativ perspectivele.
Uneori, decizia potrivită este să mai încerci o dată. Alteori, este să schimbi strategia la momentul potrivit.
