De ce un copil conceput cu ajutorul unui ovocit donat seamănă adesea nu cu donatoarea, ci cu mama

Una dintre primele întrebări pe care le adresează femeile atunci când medicul recomandă un program de donare de ovocite sună aproape întotdeauna la fel: „Oare copilul va semăna cu mine?”

În spatele acestei întrebări se ascunde mult mai mult decât simpla curiozitate legată de culoarea ochilor sau forma nasului. Cele mai multe viitoare mame se tem să nu piardă legătura invizibilă cu propriul copil. Li se pare că, dacă ovocitul aparține altei femei, atunci și bebelușul va fi complet „străin”. Însă știința modernă a făcut în ultimii ani o descoperire uimitoare: sarcina nu înseamnă doar nouă luni de așteptare. Este un dialog biologic permanent între mamă și copil. Iar tocmai acest dialog explică în mare măsură de ce copiii născuți cu ajutorul ovocitelor donate seamănă adesea în mod surprinzător cu mamele lor.

Suntem obișnuiți să credem că aspectul unei persoane este determinat în totalitate de ADN. În realitate, lucrurile sunt puțin mai complexe. Da, materialul genetic stabilește principalele caracteristici ale viitorului copil. Însă modul în care aceste gene vor funcționa depinde de numeroși factori. Exact aici începe rolul femeii care poartă sarcina.

Uterul nu este doar o „căsuță” pentru bebeluș

În trecut se considera că uterul îndeplinește doar o funcție mecanică — oferă copilului un loc în care să se dezvolte. Astăzi știm că este un adevărat laborator biologic.

În timpul sarcinii, organismul mamei interacționează permanent cu embrionul prin:

  • hormoni;
  • proteine;
  • factori de creștere;
  • substanțe nutritive;
  • molecule de semnalizare;
  • sistemul imunitar.

Aceste semnale influențează dezvoltarea aproape fiecărui organ al viitorului copil.

Ce este epigenetica?

Aici apare un termen care este din ce în ce mai prezent în medicina modernă — epigenetica. Dacă am compara genomul cu o carte, epigenetica ar fi editorul care decide ce pagini vor fi deschise și care vor rămâne închise. Cu alte cuvinte, genele pot fi aceleași, dar pot funcționa diferit. Iar mediul în care se dezvoltă copilul înainte de naștere este unul dintre cei mai importanți factori care influențează această „funcționare”.

Cu alte cuvinte, mama nu modifică ADN-ul bebelușului, însă organismul ei poate influența modul în care sunt activate anumite programe genetice. Tocmai de aceea, mulți cercetători consideră astăzi că sarcina reprezintă una dintre cele mai importante etape în formarea unei ființe umane.

De ce oamenii spun adesea: „Seamănă atât de mult cu mama”

Este interesant faptul că multe familii sunt surprinse după nașterea copilului. După câteva luni, rudele încep să spună:

  • Are zâmbetul mamei.
  • Are exact privirea mamei.
  • Este copia mamei!

Și, de multe ori, nimeni nici măcar nu bănuiește că acel copil s-a născut cu ajutorul unui ovocit donat. Desigur, nu toate aceste observații au o explicație științifică. Oamenii tind să recunoască trăsături familiare la cei pe care îi iubesc. În plus, percepția este influențată de mimică, gesturi, felul de a vorbi, zâmbet, obiceiuri și legătura emoțională, pe care copilul le preia deja după naștere. Totuși, rolul mediului intrauterin este, de asemenea, studiat intens de știința modernă.

Copilul moștenește mai mult decât ADN-ul

După naștere începe un alt proces extrem de important.

Copilul copiază zilnic:

  • mimica;
  • intonația;
  • zâmbetul;
  • felul de a se mișca;
  • gesturile;
  • modul de a reacționa la emoții.

De aceea, după câțiva ani, mulți copii seamănă uimitor de mult cu părinții lor chiar și atunci când nu există o legătură genetică. Psihologii au observat de mult timp că familiile sunt unite nu doar prin gene comune, ci și prin obiceiuri comune, emoții, stil de comunicare și chiar expresii faciale asemănătoare.

Și iubirea creează asemănarea

Mai există un aspect despre care medicina vorbește tot mai des. Creierul copilului se dezvoltă ca răspuns la grijă. Îmbrățișările, zâmbetul, vocea mamei, privirea ei, atingerile și comunicarea de zi cu zi influențează formarea conexiunilor neuronale, a siguranței emoționale și chiar a particularităților de comportament. Tocmai de aceea, asemănarea dintre mamă și copil nu este doar o chestiune de genetică. Ea este rezultatul miilor de ore petrecute împreună, al emoțiilor comune, al obiceiurilor și al iubirii necondiționate.

Maternitatea înseamnă mult mai mult decât o singură celulă

Ovocitul donat este doar începutul unei noi vieți. Mama este cea care poartă copilul, își împarte organismul cu el timp de nouă luni, îl aduce pe lume, îl ia în brațe, îl hrănește, îl liniștește și îi este alături în fiecare zi.

De aceea, atunci când, peste câțiva ani, cineva spune: „Fiica dumneavoastră seamănă atât de mult cu dumneavoastră”, în aceste cuvinte există adesea mult mai mult adevăr decât pare la prima vedere. Pentru că asemănarea dintre mamă și copil nu se naște doar în gene. Ea începe să se formeze în timpul sarcinii, crește cu fiecare zi petrecută împreună și devine expresia acelei legături speciale care nu poate fi măsurată prin niciun test genetic.