Poți avea propriii embrioni, dar să nu poți naște: de ce?
În medicina reproductivă există o situație care, la prima vedere, poate părea paradoxală: ovarele femeii funcționează, se pot obține ovocite, după fertilizare se dezvoltă embrioni de bună calitate — însă femeia nu poate duce singură o sarcină la termen.
Motivul este că obținerea unui embrion și purtarea unei sarcini sunt două procese biologice diferite. Pentru primul sunt responsabile în mare măsură ovarele și calitatea celulelor reproductive. Pentru al doilea — uterul, endometrul, starea generală a organismului și capacitatea acestuia de a susține în siguranță sarcina timp de aproximativ nouă luni.
De aceea, un diagnostic care face sarcina imposibilă sau periculoasă nu înseamnă întotdeauna că femeia nu poate avea un copil înrudit genetic cu ea.
Ovarele funcționează, dar uterul — nu
Cel mai evident exemplu este absența uterului. Aceasta poate fi congenitală, de exemplu în cazul sindromului Mayer-Rokitansky-Küster-Hauser, când ovarele femeii pot funcționa normal, însă uterul este absent sau insuficient dezvoltat.
O altă situație este îndepărtarea chirurgicală a uterului în urma unei afecțiuni oncologice, a unei hemoragii severe, a unor complicații grave după naștere sau a altor boli.
Dacă ovarele sunt păstrate, acestea pot continua să producă ovocite. Ovocitele pot fi obținute în urma stimulării ovariene, fertilizate cu spermatozoizii partenerului, iar astfel pot fi creați embrioni. Cu alte cuvinte, posibilitatea genetică de a deveni mamă rămâne, chiar dacă femeia nu mai poate purta fizic o sarcină.
Uterul există, dar sarcina nu se poate dezvolta normal
Situația nu este întotdeauna atât de evidentă. Uneori uterul este prezent din punct de vedere anatomic, menstruația se menține, iar embrionii de bună calitate pot fi obținuți. Problema apare însă după transfer.
Patologiile grave ale uterului, aderențele intrauterine severe, deformările semnificative ale cavității uterine, consecințele intervențiilor chirurgicale sau afectarea endometrului pot împiedica implantarea sau dezvoltarea normală a sarcinii.
Deosebit de dificile sunt cazurile în care femeia trece printr-un transfer după altul. Embrionii par promițători, uneori sunt supuși testării genetice, dar sarcina nu apare sau se întrerupe.
Este important să nu se tragă automat concluzia că problema se află neapărat la nivelul uterului: eșecurile de implantare și pierderile repetate de sarcină pot avea cauze diferite. Totuși, după o evaluare complexă, în anumite cazuri medicii ajung într-adevăr la concluzia că problema nu constă în obținerea embrionului, ci în posibilitatea de a purta sarcina.
Când sarcina este posibilă — dar prea periculoasă
Există și o altă categorie de paciente. Teoretic, acestea pot rămâne însărcinate. Însă întrebarea nu mai este dacă sarcina poate apărea, ci ce preț ar putea plăti organismul pentru aceasta.
Sarcina exercită o presiune semnificativă asupra sistemului cardiovascular, rinichilor, plămânilor și altor organe. În cazul unor boli grave, această solicitare poate reprezenta un risc serios pentru sănătatea sau viața femeii.
Într-o astfel de situație, un embriotransfer reușit nu reprezintă în sine obiectivul principal. Sarcina echipei de reproducere asistată este de a găsi o modalitate de a avea un copil fără ca pacienta să fie expusă unui risc medical inacceptabil. Tocmai aici devine foarte clară diferența dintre infertilitate și imposibilitatea de a purta o sarcină în siguranță.
Un embrion sănătos nu înseamnă automat că sarcina este posibilă
Să ne imaginăm următoarea situație: în urma unui program FIV au fost obținuți mai mulți embrioni. După evaluări, medicii consideră că printre ei există embrioni potriviți pentru transfer. Însă pacienta nu are uter sau starea sa de sănătate nu îi permite să ducă o sarcină. Ce se întâmplă atunci?
Embrionul nu își pierde potențialul doar pentru că mama sa genetică nu îl poate purta. În țările în care acest lucru este permis de lege și există indicații medicale corespunzătoare, una dintre opțiuni poate fi maternitatea surogat.
Embrionul creat din ovocitul pacientei și spermatozoizii soțului său este transferat în uterul mamei surogat. Aceasta asigură condițiile necesare pentru implantare, dezvoltarea placentei și creșterea fătului pe parcursul sarcinii, însă, în această situație, nu este mama genetică a copilului. Este un aspect esențial care este adesea omis în discuțiile despre maternitatea surogat.
Maternitatea surogat nu este necesară doar atunci când „uterul lipsește”
Există ideea răspândită că maternitatea surogat este necesară doar femeilor cărora le-a fost îndepărtat uterul. În realitate, situațiile medicale sunt mult mai diverse.
Patologiile sau deformările grave ale uterului, afecțiunile care fac imposibilă purtarea sarcinii, precum și bolile în cazul cărora sarcina reprezintă un risc serios pentru sănătatea femeii pot constitui motive pentru luarea în considerare a acestei opțiuni. În anumite cazuri, problema apare după numeroase încercări nereușite de tratament sau pierderi repetate de sarcină — însă cauza acestor eșecuri trebuie mai întâi investigată cu atenție.
De aceea, decizia privind maternitatea surogat nu ar trebui să se bazeze doar pe numărul transferurilor nereușite. Mai întâi, medicii trebuie să răspundă la întrebarea principală: poate această femeie să ducă o sarcină în siguranță și are sens să continue încercările?
Uneori problema nu este crearea unui copil, ci locul în care acesta se poate dezvolta
Aceasta este probabil cea mai exactă explicație a unor astfel de cazuri. Sistemul reproducător nu este un singur mecanism. Ovarele pot funcționa bine chiar și atunci când uterul nu își poate îndeplini funcția. Și invers: o femeie poate fi capabilă să ducă o sarcină, dar, din cauza vârstei sau a unei scăderi accentuate a rezervei ovariene, să nu mai aibă ovocite din care să poată fi obținut un embrion viabil. În acest caz este luată în considerare o cale complet diferită — de exemplu, donarea de ovocite.
De aceea, expresia „femeia nu poate avea un copil” este prea generală din punct de vedere medical. Este mult mai important să se stabilească etapa exactă la care apare problema: obținerea ovocitelor, crearea embrionului, implantarea sau purtarea sarcinii.
Dacă problema constă tocmai în purtarea sarcinii, dar cuplul poate crea propriul embrion, maternitatea surogat permite separarea a două funcții pe care, în mod obișnuit, le îndeplinește organismul aceleiași femei: maternitatea genetică și purtarea sarcinii.
Tocmai de aceea, pentru unele paciente, maternitatea surogat nu este o „alternativă la sarcina obișnuită”, ci o cale medicală către nașterea unui copil înrudit genetic, atunci când crearea propriului embrion este posibilă, dar purtarea acestuia în siguranță — nu.
