De ce organismul mamei surogat nu „respinge” un embrion străin?
În cadrul unui program de maternitate surogat, embrionul nu are nicio legătură genetică cu femeia care îl poartă. Și aici apare o întrebare perfect logică: dacă sistemul imunitar știe să recunoască ceea ce este „propriu” și ceea ce este „străin”, de ce nu atacă embrionul așa cum poate respinge, de exemplu, un organ transplantat? Răspunsul se ascunde într-unul dintre cele mai fascinante mecanisme ale sarcinii umane.
Embrionul este într-adevăr genetic „diferit”
În cazul transplantului de organe, sistemul imunitar poate recunoaște celulele străine și poate declanșa o reacție împotriva lor. Tocmai de aceea, după un transplant, sunt adesea necesare medicamente care suprimă răspunsul imun. La prima vedere, am putea crede că în cazul unei sarcini surogat ar trebui să se întâmple ceva asemănător.
Embrionul este creat din materialul genetic al viitorilor părinți sau cu ajutorul celulelor reproductive donate. Mama surogat îl poartă în uter, dar nu îi transmite genele sale. Atunci de ce este posibilă sarcina?
Uterul nu este doar locul în care crește embrionul
În timpul implantării, între embrion și organismul femeii se formează un sistem extrem de complex de interacțiune. Un rol important îl are trofoblastul — stratul exterior de celule al embrionului, din care ulterior se formează o mare parte a placentei.
Aceste celule se comportă complet diferit față de celulele unui organ transplantat. La zona de contact cu țesuturile materne, ele prezintă un set special de molecule, datorită căruia interacțiunea cu sistemul imunitar are loc într-un mod controlat.
Organismul femeii nu își „oprește” pur și simplu imunitatea. Dimpotrivă, sistemul imunitar continuă să funcționeze și să o protejeze împotriva infecțiilor, însă la nivel local, în uter, comportamentul său se modifică.
Imunitatea nu adoarme — își schimbă regulile
În trecut, sarcina era adesea explicată ca o stare de suprimare naturală a sistemului imunitar. Astăzi, această explicație este considerată prea simplistă. În mucoasa uterină se află celule imunitare specializate. Printre acestea, un rol important îl au celulele NK uterine, macrofagele și celulele T reglatoare. Ele participă nu doar la controlul imun, ci și la implantare, formarea placentei și remodelarea vaselor de sânge ale uterului.
Așadar, embrionul nu devine „invizibil” pentru organismul mamei surogat. Între acesta și sistemul ei imunitar se stabilește un echilibru biologic special, necesar pentru dezvoltarea sarcinii.
Placenta creează o graniță unică
Un alt detaliu important: embrionul nu pur și simplu „plutește” printre țesuturile femeii. Pe parcursul sarcinii se formează placenta — un organ temporar complex, care asigură schimbul de oxigen, substanțe nutritive și produși metabolici între organismul femeii însărcinate și făt.
În același timp, sângele mamei și cel al fătului, în mod normal, nu se amestecă direct într-un singur sistem circulator. Schimburile au loc prin intermediul unei bariere placentare specializate.
Placenta asigură simultan un contact extrem de strâns între cele două organisme și contribuie la reglarea interacțiunii lor imunologice.
Dar organismul „știe” că embrionul este donat?
Nu. Pentru sistemul reproducător nu există o categorie separată numită „embrion surogat”. Organismul nu verifică dacă genele embrionului aparțin femeii care îl poartă. El răspunde la semnale hormonale și moleculare, la starea endometrului, la procesul de implantare și la formarea ulterioară a placentei.
Tocmai de aceea, legătura genetică dintre embrion și femeia care poartă sarcina nu este o condiție obligatorie pentru dezvoltarea cu succes a acestuia.
Același principiu poate fi observat și în medicina reproductivă în afara maternității surogat. De exemplu, o femeie poate purta cu succes o sarcină obținută prin FIV cu ovocite donate, chiar dacă, în acest caz, embrionul nu este complet înrudit genetic cu ea.
Sarcina surogat nu este un transplant
Aici se află principala eroare a acestei comparații populare. Embrionul nu poate fi comparat cu un organ transplantat. Sarcina reprezintă o stare biologică distinctă, pentru care organismul feminin este adaptat din punct de vedere evolutiv. Sistemul imunitar, endometrul, trofoblastul, placenta, hormonii și numeroase molecule de semnalizare funcționează împreună, creând condițiile în care un embrion diferit genetic se poate implanta și dezvolta timp de nouă luni.
Prin urmare, în maternitatea surogat nu există niciun paradox biologic: mama surogat nu trebuie să fie mama genetică a copilului pentru ca organismul ei să poată susține sarcina.
Și poate că tocmai acesta este unul dintre cele mai uimitoare aspecte ale biologiei reproductive: pentru ca o sarcină să evolueze cu succes, organismul nu trebuie să recunoască embrionul drept „propriu” din punct de vedere genetic. Trebuie să construiască un dialog biologic corect cu acesta.
